Aveam aproape 25 de ani in '89. Inca student, intodeauna mi-au placut aprofundarile. Proaspat inca insurat. Locuiam amandoi intr-o camaruta la mansarda unui bloc vechi de pe Calea Victoriei, pe langa Biserica Alba. Ea plecase la Galati, la maica-sa, eu urmand sa ma duc dupa vreo doua zile. Pe vremea aia bisnitaream niste cizme de piele si-aveam o gramada de treaba. Trasesem un chef monstru la Boema. Bausem aldamasul cu niste ospatarite simpatice, care-si cumparasera cizme de la mine. Toata noaptea se facusera probe de microfon prin zona. M-am zvarcolit intruna, injurand organele propagandiste. A doua zi dimineata m-am trezit in alt regim.
Nea Nicu perora in deja mult prea obisnuitul lui stil. Abia ma ridicasem din pat, cu o cefalee ingrozitoare. Firesc, dupa Riesling-urile ingurgitate in ajun. La un moment dat s-a auzit asa, ca un vuiet de mare. Ca urletul unui val urias, care-alearga sa se sparga de stanci.
Vuietul ala s-a terminat intr-o huiduiala imensa, urlata din mii de piepturi. Era patima, ura, deznadejde, era disperare si nepasare de consecinte, dar, mai ales, era o imensa eliberare. Mi s-au taiat picioarele si-am inceput sa tremur. De la ferestrele mici si pozitionate-aproape de tavan, ale camerei mele nu vedeam decat cerul si-un colt de Hotel Bucuresti. O bataie in usa m-a facut sa tresar. Am deschis temator. Era vecinul meu, medic din Timisoara, venit la secundariat. "Ce faci, ma? Ce-i cu tine?" "Nimic, abia am reusit sa baigui, nimic." "Hai jos, acolo e viata, hai, nu mai sta." M-am imbracat si-am coborat impreuna. Afara era soare, la noi nu ninsese inca. Intre Cofetaria Athenee Palace si Cofetaria Bucuresti, de vis-a-vis, se desfasurase un cordon de militari. Dincolo de ei, multimea scanda furibunda. Mi-am amintit atunci de Zorba, cum povestea o intamplare de la eliberarea Cretei. Un camarad de arme, un ticalos care jefuise in timpul ostilitatilor, deopotriva, pe amici si pe inamici, civili si militari, barbati si femei, pe vii si pe morti, in fine, nemernicul asta participa la ceremonia oficiala de alipire a Cretei la Grecia. Si, cand multimea izbucneste in urale, arunca in sus cu toate monezile de aur stranse in ani de samavolnicii. Si Zorba conchide. "Ei, jupane, asta e Libertatea!". Am simtit-o atunci. Asa era! Asta era Libertatea. Acea exuberanta extrema, empatie, inconstienta fericita, speranta-n lacrimi, incapacitate totala de a face sau a gandi rau. Sunt unul din cei care-i stiu gustul. Si asta nu mi-o poate lua nimeni. Nu a durat mult, doar cateva minute, atat... De-atunci n-am mai vazut romani fericiti...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu