Îmi aduc aminte...
Prea devreme-au început frazele mele sa spună sau să scrie cuvintele astea...
Pentru că odată am fost luat din locul meu şi dus aiurea...fără nici un scop... fără nici un rost... conştiinţă crescută strâmb pe caldarâmul sterp al cetăţii, după ce colindase pădurile toate şi munţii toţi... nevoită acum să se hrănească mai mult din amintiri...
Deşi firea mea este extravertită, prea des m-am întors în sine...privind cu partea nevăzută a ochilor mei...ce a fost...cum a fost... atunci...demult...
Cum ningea...în toate iernile...abia răzbeam până la şcoală...şi şcoala mirosea a bun de iarnă...pentru că se-ncălzea cu lemne...
Cum vara cuptorul era doar in luna lui cuptor...şi, chiar şi-atunci, la o săptămână o dată, tot ploua cu izbăvire... peste toată lumea prăfuită şi încinsă...Şi mai era răcoarea muntelui...şi mai erau valurile repezi ale râului...şi mai era mirosul crud al fânului cosit...
şi gustul mai bun al cireşelor culese peste gard…
Sunt tot atâtea lucruri bune de amintit...Atâtea lucruri...
Cum ziua era aşa de lungă...de parcă nu se mai termina...
Văd chipul mamei...înconjurat de feţe prietenoase...schimbând reţete de ghebe murate...sau de vin de măceşe... sau de şerbet de zmeura si dulceaţa de trandafiri... sau de nuci verzi... inventând împreună modele minunate pe etamină…
Îl văd pe tata...încruntat deasupra tablei de şah...sau aplecat asupra unei probleme cu asterisc din Gazeta Matematica… atât de frumos cum era aşa, concentrat...
Atâtea amintiri bune… despre lucruri menite să lungească zilele... Şi vieţile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu