vineri, 18 decembrie 2009

Dezolant peisajul hibernal în Bucureşti (inclusiv cel politic…mai ales cel politic!). Dar e adevărat că orice lucru îţi poate oferi două perspective total diferite. Ţi-o propun pe cea a lui Esenin, poetul sufletului meu. În antiteza coliviei citadine sumbre, iată, zările se sparg…

„Sania goneşte, zările se sparg.
Bine-i cu iubita să te pierzi în larg.

Vântul cerne stele pe surâsul tău.
Peste câmp, de-a dura, fuge-un zurgălău.

Prin troiene şargul uite-l c-a turbat!
Undeva-n poiană joacă-un paltin beat.

Ne-om opri-ntrebându-l: ce-i cu tine, ce-i?
Şi-auzind armonici, vom juca tustrei.

Heraclit din Efes spunea că destinul e o măsură a caracterului. Cu siguranţă, e o integrală a alegerilor făcute. Alegând corect, putem sparge zările. Libertatea e la îndemâna oricui, dar majoritatea dintre noi întindem mâinile după alte lucruri. J

te sarut...

A fost un somn inviorator, linistit... asemenea starii pe care ai reusit sa mi-o transmiti...
Suntem conectati in permanenta... tu ne conectezi in permanenta... e uimitor... n-am mai trait...
Alinu' sufera din dragoste si ea... ca toti indragostitii lumii... si ma cauta mereu... si-o simt cum se umple de starea mea... nu-mi mai da drumul din telefon, parca nu-i e de-ajuns, oricat am vorbi...
- Si cum, Tudore, n-ai vazut-o? N-ai plecat la Iasi?
- Nu, Alinule, n-am plecat...
- Pai du-te, ce astepti???
- Nu astept... Ce-am asteptat eu, s-a-ntamplat deja... Tu nu intelegi ce a facut din mine fata asta minunata...
- Poate ca nu inteleg, dar vad schimbarea. Toata lumea o vede.
- Da, asa e... Dar mai importanta e schimbarea care nu se vede... Tot cautam... si-am cautat... si m-am zbatut... m-am incrancenat... m-am revoltat... Nimic...! Si-a aparut... cu toata dragostea in ea... si-am renascut... m-am regasit! Am reusit sa ma desprind din promiscuitatea in care stii si tu ca traiam...
Si, cel mai important, am inteles sa nu-mi mai bat joc de mine...
O aud parca rumegand toate astea, procesandu-le. Apoi, din nou...
- Bine, dar, pana la urma, trebuie sa se-ntample, nu? N-o sa puteti sta asa!
- Nici macar, Alinule... nici macar... Ce era de-ntamplat s-a-ntamplat... iar eu sunt incapabil acum s-o iubesc altfel... ma bucura si ma implineste locul asta, in care-am ajuns dupa ani de rataciri... dupa zeci de ani de rataciri... prentru ca 20 inseamna zeci, nu?
- Da... Si? Ea ce spune? Ei i-ai spus?
- Ei i-am spus ca nu pot vedea mai departe de prima noastra intalnire... si de primul nostru sarut... suprem...
- Nu pot sa cred! De ce asta?
- Pentru ca m-am indragostit de ea inainte sa stiu cum arata... Neavand o imagine clara, nu i-am iubit corpul... Intotdeauna buzele... fruntea... ochii... parul... Intodeauna cu ochii mei inchisi...
- Cred c-ai dat-o pe spate!
- Nicidecum... eu sunt cel care sta mereu pe spate in perechea asta... Nu intelegi... pentru ca n-o cunosti... e uimitoare... e inteligenta, citita, subtila... si-mi da senzatia c-a fost langa mine tot timpul... stim amandoi aproape aceleasi lucruri... ne place aceeasi muzica... traim aceleasi emotii... Pe ea am cautat-o toata viata...
- Si ce-a spus de sarutul tau suprem?
- Cred ca s-a speriat putin...
- Tudore... te iubeste?
- Asa imi spune...
- Auzi? Dar in afara de poze voi v-ati vazut vreun pic?
- Nu, in afara de poze nu ne-am vazut...
- Pai... te-ai gandit...? Daca...?
- M-am gandit... Nu e oare dragostea o permanenta iluzie? Chiar daca omul iubit e in pat, langa noi... Il imbracam in iluziile noastre... in dorintele noastre... Si mie imi place iluzia in care-am ajuns sa traiesc...
- Bine, bine, dar vrei si tu s-o-ntalnesti, nu?
- Hmm... Cu fiecare fibra a sufletului meu... Cu fiecare fibra a corpului meu... Dar voi putea trai fara asta...
Nu mai spune nimic...
Fallen picura in surdina din boxe... "Do you believe in dreams? That's how I found you..."
Aud in casca apelul tau... Ii spun si-nchid...
- Sa ma suni, sa ma suni, striga indepartat Alinu'.
Dar eu deja nu mai sunt aici... Sunt acolo, cu tine, baby...
"Buna, baby...! Buna, iubire...!"
Fericirea ma umple, da pe-afara, si-mi curge prin ochi...
"Te sarut, dragoste...!"

joi, 17 decembrie 2009

chihlimbar...

Îmi plăcea mult să merg cu trenul, nu cu formele astea futuriste, care circulă acum...

Mi-e dor de trenurile autentice, zgomotoase, pline de lume şi de mirosuri grele, adunate de prin şantiere, de prin gospodării, de prin camere de cămin în care s-a fumat prea mult, de peste tot... mirosuri de sărbători şi bucurii în drum spre casă…

E iarnă iar, se-apropie Crăciunul şi e numai bine de plecat undeva, departe, cu unul din trenurile adolescenţei mele. Unul care să scârţâie din toate încheieturile şi să dea cu mine de pereţi, pe la macazuri. Cu călători mulţi şi grăbiţi, urcaţi şi coborâţi prin fel de fel de halte, cu navetişti care s-o pună de-o şeptică şi să fumeze în compartimente, cu paporniţe bălţate, pline cu tot soiul de lucruri moarte şi vii, care atârnă, curg, bălăngănesc, cotcodăcesc sau măcăne... cu uncheşi hâtri, de mai sus de Focşani, care să mă îmbie într-una cu vin roşu din sticle de provenienţe dubioase...

Mă simt întotdeauna bine în felul ăsta, înconjurat, împins, înghiontit, chicotit si făcut cu ochiul, îmbălsămat cu toate miasmele astea vesele şi agresive... Scuturat în toate părţile, înghesuit în geamul compartimentului de mătuşi corpolente şi încotoşmănate, luând, cu docilitate, orice formă pe care toate întâmplările astea o solicită...

Privesc în continuare, dincolo de sticla rece, dansul nebun al fulgilor de nea… urmărind cu privirea nămeţii linşi de viscol, cu furie… bucurându-mă de acest refugiu încălzit, cu care pot călători unde vreau eu…

Le sunt tuturor simpatic aşa, inert şi oarecum absent la ce se petrece cu mine şi în jurul meu... Le place zâmbetul blând aşternut pe fata mea şi îi amuza privirea fixa, aruncată pe geamul vagonului... Pun pariu ca unora, mai zglobii, le-a şi trecut prin minte cam cum ar fi daca mi-ar flutura mâna repede prin faţa ochilor... Ceva (ceva din mine, cred) îi opreşte însă şi continuă să joace cărţi, comentând zgomotos...

Nu sunt un tip masiv, dar am mai observat astfel de reacţii, din partea unora... Cert e că niciodată n-am putut trece neobservat şi, zău, uneori mi-ar fi plăcut să fi învăţat asta... În fine, îi las să-şi vadă de şeptica lor, să fumeze şi să-şi treacă paharul din metal, confecţionat la strung de unul dintre ei... Beau cu măsură, cică...

Rămân pierdut în gânduri, zâmbind într-una, unei amintiri doar de mine ştiută... Amintirea asta e chipul tău, pe care nu e nevoie să-l am în vreo poză, prin buzunare... Îl am aici, cam la un metru în faţa ochilor mei, oriunde aş privi, oriunde m-aş duce... Tie-ţi zâmbesc... de fapt ţie-ţi întorc zâmbetul, mereu...

Îţi privesc părul, cum îţi curge pe umeri, cuminte, din cărarea de pe creştet... Mă apropii şi ţi-l dau la o parte cu dosul degetelor de la mâna dreaptă... Abia îţi ating obrazul şi mă înfior tot... Eşti atât de... atât... Fac acelaşi lucru cu stânga şi te trag uşurel spre mine... Pleci capul şi mi te-apropii...Te sărut încetişor pe frunte... Mirosul tău mă pătrunde şi tremur puţin... Am senzaţia că îmi ajunge în cele mai intime capilare şi mă preschimbă-n chihlimbar... Îţi răsfir sprâncenele cu buza de jos, în timp ce cu cealaltă le netezesc la loc... Îmi lipesc capul de al tău, şi mă înec în apa adânca a ochilor tăi, care se umflă, dă peste genele întoarse... şi porneşte, înspumată, să-mi inunde abisurile... Simt că mă sufoc şi îţi ridic bărbia... îmi răspunzi aproape imediat... Zâmbete îngemănate în sărut... Încet, nu mă grăbesc... tu... atât de dulce... atât... Te apuc de mijloc şi te trag spre mine... îmi cuprinzi gâtul... înţeleg că de aici nu mai am scăpare şi aleg să nici nu-ncerc să scap... Încep să te sărut de parcă sorb viaţă din gura ta rece şi limpede... Şi chiar aşa şi e... doar mă adapi cu apa vie...

Tresar şi mă trezesc din singurul somn pe care l-aş dormi mereu, din singurul vis pe care l-aş visa într-una... Visul în care tu preschimbi în chihlimbar tot ce atingi... Trenul aleargă urlând peste macazuri... Rămân neclintit, cu privirea pierdută in întunericul care s-a aşezat afară... Mă întorc cu spatele la geam... Doar tu eşti tot timpul la un metru in faţa mea... Nu vreau să-ţi fie frig... sau frică...

Jucătorii mă privesc zâmbind, cu înţelegere... Abia atunci, în spatele feţelor joviale, observ dureri trecute, asemănătoare... Oamenii ştiu că sunt îndrăgostit, fără vreun leac, ca toţi îndrăgostiţii lumii... Mă bucură gândul ăsta. Mă simt ocrotit. Mă aşez într-un colţ şi-adorm...

miercuri, 16 decembrie 2009

Bunele amintiri...

Îmi aduc aminte...

Prea devreme-au început frazele mele sa spună sau să scrie cuvintele astea...

Pentru că odată am fost luat din locul meu şi dus aiurea...fără nici un scop... fără nici un rost... conştiinţă crescută strâmb pe caldarâmul sterp al cetăţii, după ce colindase pădurile toate şi munţii toţi... nevoită acum să se hrănească mai mult din amintiri...

Deşi firea mea este extravertită, prea des m-am întors în sine...privind cu partea nevăzută a ochilor mei...ce a fost...cum a fost... atunci...demult...

Cum ningea...în toate iernile...abia răzbeam până la şcoală...şi şcoala mirosea a bun de iarnă...pentru că se-ncălzea cu lemne...

Cum vara cuptorul era doar in luna lui cuptor...şi, chiar şi-atunci, la o săptămână o dată, tot ploua cu izbăvire... peste toată lumea prăfuită şi încinsă...Şi mai era răcoarea muntelui...şi mai erau valurile repezi ale râului...şi mai era mirosul crud al fânului cosit...

şi gustul mai bun al cireşelor culese peste gard…

Sunt tot atâtea lucruri bune de amintit...Atâtea lucruri...

Cum ziua era aşa de lungă...de parcă nu se mai termina...

Văd chipul mamei...înconjurat de feţe prietenoase...schimbând reţete de ghebe murate...sau de vin de măceşe... sau de şerbet de zmeura si dulceaţa de trandafiri... sau de nuci verzi... inventând împreună modele minunate pe etamină…

Îl văd pe tata...încruntat deasupra tablei de şah...sau aplecat asupra unei probleme cu asterisc din Gazeta Matematica… atât de frumos cum era aşa, concentrat...

Atâtea amintiri bune… despre lucruri menite să lungească zilele... Şi vieţile...

marți, 15 decembrie 2009

I-am vazut pe romani fericiti...

Aveam aproape 25 de ani in '89. Inca student, intodeauna mi-au placut aprofundarile. Proaspat inca insurat. Locuiam amandoi intr-o camaruta la mansarda unui bloc vechi de pe Calea Victoriei, pe langa Biserica Alba. Ea plecase la Galati, la maica-sa, eu urmand sa ma duc dupa vreo doua zile. Pe vremea aia bisnitaream niste cizme de piele si-aveam o gramada de treaba. Trasesem un chef monstru la Boema. Bausem aldamasul cu niste ospatarite simpatice, care-si cumparasera cizme de la mine. Toata noaptea se facusera probe de microfon prin zona. M-am zvarcolit intruna, injurand organele propagandiste. A doua zi dimineata m-am trezit in alt regim.
Nea Nicu perora in deja mult prea obisnuitul lui stil. Abia ma ridicasem din pat, cu o cefalee ingrozitoare. Firesc, dupa Riesling-urile ingurgitate in ajun. La un moment dat s-a auzit asa, ca un vuiet de mare. Ca urletul unui val urias, care-alearga sa se sparga de stanci.
Vuietul ala s-a terminat intr-o huiduiala imensa, urlata din mii de piepturi. Era patima, ura, deznadejde, era disperare si nepasare de consecinte, dar, mai ales, era o imensa eliberare. Mi s-au taiat picioarele si-am inceput sa tremur. De la ferestrele mici si pozitionate-aproape de tavan, ale camerei mele nu vedeam decat cerul si-un colt de Hotel Bucuresti. O bataie in usa m-a facut sa tresar. Am deschis temator. Era vecinul meu, medic din Timisoara, venit la secundariat. "Ce faci, ma? Ce-i cu tine?" "Nimic, abia am reusit sa baigui, nimic." "Hai jos, acolo e viata, hai, nu mai sta." M-am imbracat si-am coborat impreuna. Afara era soare, la noi nu ninsese inca. Intre Cofetaria Athenee Palace si Cofetaria Bucuresti, de vis-a-vis, se desfasurase un cordon de militari. Dincolo de ei, multimea scanda furibunda. Mi-am amintit atunci de Zorba, cum povestea o intamplare de la eliberarea Cretei. Un camarad de arme, un ticalos care jefuise in timpul ostilitatilor, deopotriva, pe amici si pe inamici, civili si militari, barbati si femei, pe vii si pe morti, in fine, nemernicul asta participa la ceremonia oficiala de alipire a Cretei la Grecia. Si, cand multimea izbucneste in urale, arunca in sus cu toate monezile de aur stranse in ani de samavolnicii. Si Zorba conchide. "Ei, jupane, asta e Libertatea!". Am simtit-o atunci. Asa era! Asta era Libertatea. Acea exuberanta extrema, empatie, inconstienta fericita, speranta-n lacrimi, incapacitate totala de a face sau a gandi rau. Sunt unul din cei care-i stiu gustul. Si asta nu mi-o poate lua nimeni. Nu a durat mult, doar cateva minute, atat... De-atunci n-am mai vazut romani fericiti...

luni, 14 decembrie 2009

viata mea...

"Viata mea...ce roman...!” E un citat din Napoleon. Care Napoleon? Bonaparte!

Cu multi ani in urma, i-am citit biografia. Am fost fascinat! Aveam un portret al lui in creion, in marime naturala, in camera mea. Era un portret din timpul detentiei din Sf. Elena. Dincolo de dezamagire, nici un pic de regret, nici un fel de deznadejde. Majestate. Doar atat! L' Emperor!

In fine! De ce? Pur si simplu te-am ales interlocutor perfect. Pentru ca esti la varsta la care interesul nu e alterat de blazare. Pentru ca privirea ta nu are nimic meschin. Pentru ca te uiti in ochii interlocutorului atunci cand iti spui parerile. Pentru ca mai crezi cu dezinvoltura ca parerile tale sunt obiective. Pentru ca amandoi suntem dincolo de culme, fiecare in alt sens. Tu, infiorandu-te de briza rece a asteptarii, gandindu-te ca mai ai un pas pana in varf, minunata victorie... Eu, ghemuindu-ma de atingerea tacerii, spunandu-mi ca a fost mai greu decat m-am asteptat,dar mult, infinit, mai frumos.

Dar daca e sa gasesc un sens acestor randuri si daca e vreun sens unei conversatii, de orice fel, cu tine, ei bine, nu-l pot gasi decat in frumusetea bizara a ochilor tai, de toamna, pe malul lacului. Par sa aiba o singura dimensiune...adancimea...hipnotica...

Marin Preda, in "Viata ca o prada", incepea asa: "...aventura constiintei mele..."

Aventura constiintei mele, adica primul moment cu constiinta de sine pe care mi-l amintesc, a-nceput destul de abrupt...Stateam intepenit intre doua obiecte (despre care aveam sa aflu ulterior ca se numesc pat si perete), urland ca-n gura de sarpe. Ma asfixiasem, aproape. Tipam din ce in ce mai tare. Cu atat mai tare cu cat situatia parea disperata. Nimeni n-avea sa ma auda si sa ma salveze. In pat dormea o entitate enorma. Scotea niste zgomote atat de grozave, incat acopereau cu totul plansul meu de copil de doi ani. Parea o masa gelatinoasa care se zguduia spasmodic. Nu stiam nimic despre mare atunci. Mai tarziu, cand am auzit prima oara valurile spargandu-se de stanci, am avut un termen de comparatie pentru zgomotele cu care ma neutraliza creatura din pat. Norocul a suras totusi si n-am pierit asfixiat. Printr-o fanta din perete, in odaie a intrat o femeie care m-a luat grabit in brate, cu niste maini mari si bune. Am plecat de-acolo impreuna, eu linistindu-ma, ea tipand catre aratarea din pat cu vorbe aspre. Aceasta dormea mai departe, zgomotos, parand ca n-aude nimic. Aveam sa aflu mai tarziu ca tocmai imi cunoscusem bunicii. Parintii mamei mele, in casa carora am crescut.

Este prima mea amintire. De ce insist sa cred ca aveam vreo doi ani? Tataia, cel care sforaia cumplit in pat, a murit la putin timp dupa aceea. Aveam doi ani si jumatate cand a murit el.

Am luat contact devreme cu acest fenomen ciudat, cand cineva inceteaza sa mai fie. Adica mai e el, teapan pe o masa, dar se comporta nefiresc. Nu mai baga-n seama pe nimeni, desi e-nconjurat, in momentele-alea, de aproape toti cunoscutii.

"A murit, mamaie." A murit? Cum adica? Si-o sa mor si eu? E un raspuns dureros de sincer, pe care cu totii il aflam intr-o zi, destul de devreme, la inceputul existentei noastre si-asa cam scurta, dac-ar fi sa ma-ntrebe cineva.

Am stiut de pe-atunci ca ceva n-o sa fie tocmai in regula mai tarziu, de vreme ce eu am inceput-o asa, cu drumurile lungi de 2 km pana la cimitir.

Si crede-ma, era un cimitir al dracului de sumbru, cu cavouri mari, cenusii, pline de muschi si de mucegai si fotografii de prin Razboiul de Independenta, care-ti infatisau niste spectre lungi si neclare. Singurul lucru care-ti trecea prin cap, era ca oamenii aia murisera de-o boala grava, incurabila, ceva care-i impiedica sa respire, sau care-i tinea numai pe veceu.

Cat ingrijea mamaia din ce mai ramasese din bunicul meu, eu tropaiam prin zona si culegeam melci intr-o mare veselie. Binecuvantata copilarie, cu preocuparile tale de copil, fara nici un fel de griji. Griji nu aveam eu, dar spaimele veneau pe la amurg, cand toate umbrele alea incepeau sa se lungeasca.

Mult mai tarziu am citit "Picnic la marginea drumului" de fratii Arkadi si Boris Strugatzki. Asa ma simteam eu in cimitir, ca un stalker in "zona". E o carte tulburătoare. Începe cu un moto cutremurator, o concluzie din care nu poti scapa... "Trebuie sa faci binele din rau, pentru ca nu ai nimic altceva din care sa-l faci." Si se termina cu un accent pe aceeaşi concluzie. Personajul principal, un dur care-ar fi taiat pe oricine ii statea in cale, gaseste "globul de aur", un fel de indeplinitor universal de dorinţe. Si cand vine momentul sa-i ceara, nu-i trece prin minte nimic altceva in afara acestor cuvinte copilaresti: "veniţi cu totii...veniti sa luati cat vreti...ajunge pentru toata lumea...si hai, sa nu plece nimeni suparat..."

Dumnezeu ne-atinge pe toti, in egala masura, merituosi si pacatosi, urati si frumosi, fiare si ingeri. Si toti ne putem găsi mantuirea, pentru ca in fiecare din noi, undeva, e ascuns copilul care-o sa strige

"ajunge pentru toata lumea si, hai, sa nu plece nimeni suparat."

unde-a plecat toata lumea...?

Acum, cand mai toate lucrurile sunt fie facute, fie vazute... sau stiute... ma simt ca si cum m-as fi impiedicat... si-as fi cazut... aplecat de povara unor unelte grele... dar necesare... cred...

Ma simt ca si cum doar durerea acestei cazaturi m-a desprins din urmarirea concentrata a treburilor dupa care-alergam de nici nu mai tin minte cand...

Ma uit in jur, usor confuz, bajbaind cu privirea pe ranjetele stupide ale unor gura-casca de prin preajma...

Ma asez in fund pe caldaram si-mi frec genunchiul lovit... Sangerez un pic. Pot vedea asta prin ruptura jeans-ilor... "Eeeehhh...! I-am rupt...!"

Privirea-mi aluneca in jur si se opreste pe ceea ce caram... pe ceea ce carasem toata viata-n spinare... atat de familiarizat cu sarcina asta de parca mi-ar fi fost cocoasa... sau cochilie... Cocoasa...! In cochilie te mai poti ascunde, pe cand in cocoasa...

La ce dracu' mi-or fi trebuit toate astea...? La ce or folosi...? dac-or folosi si la altceva decat la impovararea mea... Nici nu mai stiu cum de m-am pricopsit cu ele... sau cand... E asa mult de-atunci... Dar unde-a plecat toata lumea???

Offf...! Ce ma doare...! Ma ridic icnind... Mai privesc inca o data obiectele imprastiate pe jos oarecum teatral... intr-un fel de "uite, ba, ce ne facusi!" ...

Ridic din umeri... ma aplec si le strang... le salt in spinare si-mi vad de drum, schiopatand...

Al dracu' genunchi...! Ce ma mai doare...!

Si, chiar...! Unde-o fi plecat toata lumea...?