"Viata mea...ce roman...!” E un citat din Napoleon. Care Napoleon? Bonaparte!
Cu multi ani in urma, i-am citit biografia. Am fost fascinat! Aveam un portret al lui in creion, in marime naturala, in camera mea. Era un portret din timpul detentiei din Sf. Elena. Dincolo de dezamagire, nici un pic de regret, nici un fel de deznadejde. Majestate. Doar atat! L' Emperor!
In fine! De ce? Pur si simplu te-am ales interlocutor perfect. Pentru ca esti la varsta la care interesul nu e alterat de blazare. Pentru ca privirea ta nu are nimic meschin. Pentru ca te uiti in ochii interlocutorului atunci cand iti spui parerile. Pentru ca mai crezi cu dezinvoltura ca parerile tale sunt obiective. Pentru ca amandoi suntem dincolo de culme, fiecare in alt sens. Tu, infiorandu-te de briza rece a asteptarii, gandindu-te ca mai ai un pas pana in varf, minunata victorie... Eu, ghemuindu-ma de atingerea tacerii, spunandu-mi ca a fost mai greu decat m-am asteptat,dar mult, infinit, mai frumos.
Dar daca e sa gasesc un sens acestor randuri si daca e vreun sens unei conversatii, de orice fel, cu tine, ei bine, nu-l pot gasi decat in frumusetea bizara a ochilor tai, de toamna, pe malul lacului. Par sa aiba o singura dimensiune...adancimea...hipnotica...
Marin Preda, in "Viata ca o prada", incepea asa: "...aventura constiintei mele..."
Aventura constiintei mele, adica primul moment cu constiinta de sine pe care mi-l amintesc, a-nceput destul de abrupt...Stateam intepenit intre doua obiecte (despre care aveam sa aflu ulterior ca se numesc pat si perete), urland ca-n gura de sarpe. Ma asfixiasem, aproape. Tipam din ce in ce mai tare. Cu atat mai tare cu cat situatia parea disperata. Nimeni n-avea sa ma auda si sa ma salveze. In pat dormea o entitate enorma. Scotea niste zgomote atat de grozave, incat acopereau cu totul plansul meu de copil de doi ani. Parea o masa gelatinoasa care se zguduia spasmodic. Nu stiam nimic despre mare atunci. Mai tarziu, cand am auzit prima oara valurile spargandu-se de stanci, am avut un termen de comparatie pentru zgomotele cu care ma neutraliza creatura din pat. Norocul a suras totusi si n-am pierit asfixiat. Printr-o fanta din perete, in odaie a intrat o femeie care m-a luat grabit in brate, cu niste maini mari si bune. Am plecat de-acolo impreuna, eu linistindu-ma, ea tipand catre aratarea din pat cu vorbe aspre. Aceasta dormea mai departe, zgomotos, parand ca n-aude nimic. Aveam sa aflu mai tarziu ca tocmai imi cunoscusem bunicii. Parintii mamei mele, in casa carora am crescut.
Este prima mea amintire. De ce insist sa cred ca aveam vreo doi ani? Tataia, cel care sforaia cumplit in pat, a murit la putin timp dupa aceea. Aveam doi ani si jumatate cand a murit el.
Am luat contact devreme cu acest fenomen ciudat, cand cineva inceteaza sa mai fie. Adica mai e el, teapan pe o masa, dar se comporta nefiresc. Nu mai baga-n seama pe nimeni, desi e-nconjurat, in momentele-alea, de aproape toti cunoscutii.
"A murit, mamaie." A murit? Cum adica? Si-o sa mor si eu? E un raspuns dureros de sincer, pe care cu totii il aflam intr-o zi, destul de devreme, la inceputul existentei noastre si-asa cam scurta, dac-ar fi sa ma-ntrebe cineva.
Am stiut de pe-atunci ca ceva n-o sa fie tocmai in regula mai tarziu, de vreme ce eu am inceput-o asa, cu drumurile lungi de 2 km pana la cimitir.
Si crede-ma, era un cimitir al dracului de sumbru, cu cavouri mari, cenusii, pline de muschi si de mucegai si fotografii de prin Razboiul de Independenta, care-ti infatisau niste spectre lungi si neclare. Singurul lucru care-ti trecea prin cap, era ca oamenii aia murisera de-o boala grava, incurabila, ceva care-i impiedica sa respire, sau care-i tinea numai pe veceu.
Cat ingrijea mamaia din ce mai ramasese din bunicul meu, eu tropaiam prin zona si culegeam melci intr-o mare veselie. Binecuvantata copilarie, cu preocuparile tale de copil, fara nici un fel de griji. Griji nu aveam eu, dar spaimele veneau pe la amurg, cand toate umbrele alea incepeau sa se lungeasca.
Mult mai tarziu am citit "Picnic la marginea drumului" de fratii Arkadi si Boris Strugatzki. Asa ma simteam eu in cimitir, ca un stalker in "zona". E o carte tulburătoare. Începe cu un moto cutremurator, o concluzie din care nu poti scapa... "Trebuie sa faci binele din rau, pentru ca nu ai nimic altceva din care sa-l faci." Si se termina cu un accent pe aceeaşi concluzie. Personajul principal, un dur care-ar fi taiat pe oricine ii statea in cale, gaseste "globul de aur", un fel de indeplinitor universal de dorinţe. Si cand vine momentul sa-i ceara, nu-i trece prin minte nimic altceva in afara acestor cuvinte copilaresti: "veniţi cu totii...veniti sa luati cat vreti...ajunge pentru toata lumea...si hai, sa nu plece nimeni suparat..."
Dumnezeu ne-atinge pe toti, in egala masura, merituosi si pacatosi, urati si frumosi, fiare si ingeri. Si toti ne putem găsi mantuirea, pentru ca in fiecare din noi, undeva, e ascuns copilul care-o sa strige
"ajunge pentru toata lumea si, hai, sa nu plece nimeni suparat."
